1. Când eram…

în școală mă enervau informațiile care, încă de atunci, era evident că nu-mi vor folosi vreodată. Sigur, m-am și înșelat, dar nu știam la momentul respectiv. 

Și mai deranjantă era explicația unanimă: așa e programa școlară. Și nu mă refer acum la materii de examen sau altele utile ulterior. 

Am întrebat de mai multe ori pe profesori: dacă știți că nu ne ajută, de ce o predați? De ce jucăm cu toții în teatrul ăsta? 

“Păi vine inspecția și …”

Iar după și-ul ăla nu se întâmpla nimic fatal. 

Mai mult, se mai și plângeau că ăia de lucrau la programă sunt niște proști. 

Deci niște proști îți spun ce să faci și dacă te opui nu se întâmplă nimic fatal. 

De ce o mai faci? 

Există o sumedenie de reguli pe care le respectăm ca elefanții dresați de la circ. Nici noi nu mai știm ce se întâmplă dacă ne opunem, dar nici nu suntem curioși în vreun fel. 

2. Devenim ceea ce ne oferă algoritmii din social media după ce au învățat o groază de lucruri despre noi. Odată cu AI-ul, algoritmii vor avea informații din niște unghiuri moarte și pentru noi înșine. 

De exemplu, că s-ar putea să ne placă meciurile de dat palme (da, există) numai și pentru că în 3% din clipurile amuzante la care ne uităm sunt niște prostovani care-și dau palme la mișto. 

Mișcarea împotriva tehnologiei, dacă nu a început deja, va începe când ne vom speria că “un ceva” fără trup și suflet ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi pe noi. 

Pe mâine, 

Vlad

P.S. “We spend time chasing money, then spend money chasing time. Most of what you want when you finally have money is cheap: a slow morning, a walk with no destination, a day without meetings. Real wealth is time.”