1. Una dintre chestiile faine…

atunci când ai copii mici e că trebuie să răspunzi la întrebări peste care tu, adult fiind, ai trecut, dar să revii ți-ar putea fi de ajutor.

Seara, înainte de culcare, sunt minutele tăinuirilor, momentul când Marc e îndeajuns de obosit încât să dea frâu liber întrebărilor personale, dar nu într-atât de obosit încât să se culce fără să tragă de timp. 

“Eu cred că unii colegi nu mă plac”. 

“Ok, dar ai fi vrut să te placă toți?” 

Liniște. 

“Ție, de exemplu, îți place de toți?” 

“Nu.” 

“Exact. E firesc ca și altora să nu le placă de tine. Tu nu-l hălești pe X, poate el să schimbe asta mâine nevorbind cu tine?” 

“Nu prea.” 

“Exact așa și tu. Nu ai să schimbi părerea lui Y decât dacă tu chiar vrei și ulterior faci ceva în sensul ăsta. Vrei?” 

“Nu neapărat, doar că nu înțeleg de ce.” 

“Dacă vrei să știi de ce nu poți decât să mergi și să întrebi, dar sunteți copii, uneori nici adulții nu spun adevărul la întrebarea asta.” 

Așa am realizat că momentul când am încetat să îmi doresc să fiu plăcut de toți cu care mă întâlnesc a fost atunci când am început să vorbesc pe internet. Masivitatea feedback-ului îți dă o perspectivă pe care altfel nu ai de unde să o dobândești. 

În plus, asimilarea principiului stoic care spune să nu lași să te afecteze ceva ce nu poți schimba, durează ani de zile, dar merită. 

2. Epidemia de polițieneală a gândirii va avea efecte negative timp de câteva generații. 

Până și oamenii decenți, bine-intenționați, ajung să nu își mai facă treaba bine de frica potențialelor repercusiuni. 

Pe mâine, 

Vlad

P.S. “You never know what worse luck your bad luck has saved you from.”