1. Mi-a plăcut mult când…

am auzit prima dată sintagma de „radical acceptance”. 

Practic, atunci când ți se întâmplă un lucru sau auzi ceva, înainte să te enervezi, să te deznădăjduiești, încerci să îl cadrezi. 

E adevărat? 

Dacă da, pot face ceva în sensul ăsta? Pot schimba în bine sau rezolva problema? 

Dacă nu, accepți cum este și mergi mai departe. Te forțezi să nu problematizezi și să nu te afecteze ceva ce nu poți modifica. 

Și ăsta e un mecanism de autoapărare în fața multiplelor grozăvii care se întâmplă: de la drama din Gaza sau grozăviile din Ucraina până la protestele oamenilor de prin Europa, diferite suferințe mai mici sau mai mari din societatea noastră, etc.  

Iar din când în când, trebuie să ai curajul să pui mâna pe lopată și să faci ceva în privința unor probleme care vin spre sau peste tine. 

2. Cu cât problemele pe care vrei să le rezolvi sunt mai mari, cu atât șansele să devii țintă pentru unii sau alții cresc. 

Nu încerca să fii erou. Oamenii au pretenția de la eroi să fie perfecți deși la villains e de ajuns să fie doar memorabili. 

Nu încerca să faci pentru alții, fă pentru tine, în primul rând. 

Și să nu ai pretenția să ți se mulțumească având în vedere că o faci în special pentru tine și sufletul tău. 

Pe mâine, 

Vlad

P.S. “To win, you have to avoid losing. The first thing chess masters do after an opponent makes a move isn’t to think about strategy or winning but rather to ask themselves: what’s the threat? Avoid stupidity before seeking brilliance.”